Navigând fără nici un scop anume pe internet, am dat de “Căldură Mare”, celebra schiță a lui Ion Luca Caragiale. Am recitit-o cu bucurie și m-am prăpădit de râs instantaneu. Nu, nu era de vină genialitatea operei, ci mai degrabă imaginația mea bogată, care uneori mă surprinde plăcut.

În mintea mea, Băsescu era Domnul, iar Boc era Feciorul.

Termometrul spune la umbră 33° Celsius… Subt arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Băsescu se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică… În sfârşit, Boc vine să deschidă.

În tot ce urmează persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.

Băsescu: Domnu-i acasă?

Boc: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.

Băsescu: Dumneata spune-i c-am venit eu.

Boc: Nu pot, domnule.

Băsescu: De ce?

Boc: E încuiată odaia.

Băsescu: Bate-i, să deschidă.

Boc: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.

Băsescu: Care va să zică, a plecat?

Boc: Nu, domnule, n-a plecat.

Băsescu: Amice, eşti… idiot!